Dumnezeul Scripturilor este unul care vede. El, care a creat ochiul nostru, vede tot, simultan şi nimic nu scapă privirilor Lui. Pentru că vede totul, cunoaşte totul. El vede în ascuns (Mat. 6:6, 18 – „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”), El vede binele sau răul pe care oamenii îl fac (Plân. 3:36: „când este nedreptăţit un om în pricina lui, nu vede Domnul?”), El vede tot chiar şi atunci când avem impresia că suntem uitaţi de cei din jurul nostru (Gen. 16:13: „Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: „Tu eşti Dumnezeul care mă vede!” – (El-Roi)”). Mai mult, El nu rămâne indiferent la ceea ce se intâmplă şi acţionează. Pedepseşte răul şi răsplăteşte binele. Uneori El intervine imediat, alteori El dă omului fie timp de pocăinţă, fie o răsplată mult mai mare la un timp ulterior.

Sunt însă 2 lucruri la care Dumnezeu priveşte în mod deosebit. Primul ne este prezentat cu ocazia ungerii ca împărat al lui David. Samuel era în casa lui Isai trimis de Domnul şi, la cererea lui, toţi fiii lui Isai au trecut pe dinaintea lui pentru a-l unge pe cel ales de Domnul. Primul este Eliab, un om cu o înfăţişare impunătoare, iar când Samuel a vrut să se îndrepte către el pentru a împlini ritualul iudaic, Domnul îl atenţionează: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

Dumnezeul nostru se uită la inima noastră. Inima este mult mai preţioasă decât modul în care arătăm. Asta nu înseamnă că trebuie să nesocotim aspectul fizic. De asemenea, Domnul nu este impresionat de experienţa acumulată, de poziţia socială, materială sau eclesială (îndrăzneala diaconilor în credinţă este condiţionată de o slujire eficientă – 1 Tim. 3:13). Inima omului, centrul decizional, sentimental şi raţional al fiinţei umane este ceea ce contează înaintea Domnului, pentru că din ea ies izvoarele vieţii.

Inima omului poate fi una împietrită precum a lui Faraon. În timpul liceului am asistat la mai multe operaţii pe cord deschis şi la diferite procedee chirurgicale folosite în special în tratamentul stenozelor mitrale. Stenoza mitrală presupune pierderea elasticităţii valvei atrio-ventriculară din cauza unor depuneri de săruri. Practic, valva elastică devine rigidă, inima se împietreşte. Dacă pacientul e tânăr şi boala la început procedeul este unul brutal, dar eficient. Medicul introduce degetul în inima pacientului şi zdrobeşte cu putere valva bolnavă. Operaţia este scurtă, aproximativ 30 minute, iar în urma ei bolnavul se face sănătos. Soluţia vindecătoare pentru o inimă împietrită este zdrobirea ei sub mâna bună şi tare a lui Dumnezeu. Altfel, lipsa smereniei, duce la pieire ca şi în cazul lui Faraon.

Inima omului poate să fie bună şi curată (Lc. 8:15 – „sunt aceia cari, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată, şi fac roadă în răbdare”), sau poate să fie murdară (Mt. 15:19 – „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele”). Inima omului poate să fie întreagă a Domnului (2 Cron. 16:9 – „Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui”), sau una împărţită (Iac. 4:8 – „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!”).

De multe ori m-am întrebat ce face Dumnezeu de dimineaţa până seara? Textul din 2 Cron. 16:9 citat mai sus ne oferă un răspuns. Scanează Dumnezeu inimile tuturor celor peste 6.5 miliarde de oameni în fiecare clipă şi dacă găseşte unul singur a cărui inimă este întreagă a Lui, pe acele îl sprijineşte. Este gata Dumnezeu să vină în ajutorul celor ce-L iubesc cu toată inima pe El. Se uită din înaltul cerului şi acţionează în măreţia Sa spre binele celor cu inima întreagă a Lui. Dumnezeu vede inima noastră şi acţionează în consecinţă.

Al doilea lucru care este în vizorul lui Dumnezeu îl găsim cu ocazia vindecării slăbănogului coborât în faţa lui Isus prin acoperişul casei. Spre surprinderea tuturor, prima dată Domnul îi iartă păcatele, iar pentru a le demonstra autoritatea Lui în acest domeniu îl vindecă pe slăbănog. Însă totul a pornit de la credinţa slăbănogului şi aprietenilor lui: „Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2:5)

Dumnezeul nostru se uită la credinţa noastră. Şi pe cât de mare este, atât de mari sunt binecuvântările lui Dumnezeu. Chiar dacă este cât un bob de muştar, nu o neglijează, ci o răsplăteşte regeşte. Ceea ce limitează lucrările şi binecuvântările Domnului nu este nimic altceva decât necredinţa noastră (Marcu 6:5-6).

Credinţa este lucrată de Domnul în viaţa noastră, este presupusă de Scripturi şi este întărită prin argumente raţionale. Credinţa însă creşte prin vedere. Cu cât vezi mai bine, cu atât se măreşte credinţa. Însă nu e vorba de vedere fizică. Domnul Isus i-a spus lui Toma: „Ferice de cei ce nu au văzut şi au crezut”. În scrisoarea adresată bisericii din Laodicea, Domnul le reproşează creştinilor că erau orbi şi îi sfătuieşte să cumpere doctorie pentru ochi ca să vadă. Laodiceenii vedeau foarte bine lumea aceasta, însă nu aveau ochi pentru lumea lui Dumnezeu, pentru lucrările lui Dumnezeu şi pentru binecuvântările Lui. Deveniseră nişte creştini foarte lumeşti, pentru că erau orbi.

Cine are ochii deschişi şi înţelege modul în care Dumnezeu lucrează, este un om a cărui credinţă poate creşte. Fariseii prezenţi cu ocazia vindecării slăbănogului au fost nişte oameni care i-au reproşat Domnului ceea ce a făcut. Erau nişte orbi spirituali. Însă au fost acolo nişte oameni cu o credinţă mare, pentru că au văzut în Domnul Isus pe Dumnezeu şi în lucrările Lui, lucrările lui Dumnezeu. Şi Isus le-a răsplătit credinţa.

Dumnezeu din cerul Său se uită la noi şi ceea ce vede răsplăteşte. O inimă întreagă a Domnului şi o credinţă pe măsură sunt deschizătoare de uşi pentru binecuvântările lui Dumnezeu şi lucrările Lui minunate. În acestă ecuaţie surogatele nu-şi au locul. Însă orice trestie frântă, sau fitil care încă mai fumegă nu este sacrificat, ci încurajat să se ridice şi să privească ţintă înainte. Căpetenia noastră este şi exemplul nostru. Şi fie ca lucrarea pe care a început-o în noi să fie dusă până la final! Amin!