Erau în Arabia doi prieteni. În fiecare seară ei şedeau lângă vatră pe nişte scăunele mici cu trei picioare şi stăteau de vorbă. S-a întâmplat însă ca unul dintre ei să ajungă şeic. S-a mutat, aşadar, într-un palat de piatră şi a şezut pe un scaun înalt din sidef.

După un timp a venit şi vechiul lui prieten, plin de bucurie, bucuros nevoie mare, să îl felicite - însă şeicul îngâmfat nu l-a primit îndată, ci l-a lăsat să aştepte la poartă mai multe zile. În cele din urmă, a poruncit să fie adus. Prietenul cel umil intră, iar şeicul se întinse cu şi mai multă trufie în scaunul din sidef. Prietenul pricepu dintr-o dată totul, şi a început dinadins să dea roată cu privirea ca şi cum nu l-ar fi văzut pe şeic. Şeicul îi tăie vorba mânios şi-l întrebă ce caută cu privirea.

„Pe tine te caut, omule, unde eşti?” - a răspuns prietenul. Şi adăugă cu necaz: „Câtă vreme ai stat pe scaun mic, nu se vedea scaunul de om, iar acum uite că nu se vede omul de scaun!”

Oamenii se ţin mai greu sus decât jos...