După înviere Domnul Isus S-a arătat ucenicilor în diferite ipostaze şi în diferite locuri. Fie a avut întâlniri personale, fie S-a arătat unui grup de ucenici mai mic (cei doi în drum spre Emaus), sau mai mare (la aproape 500 fraţi deodată) – Domnul a căutat să întărească credinţa ucenicilor şi să ofere soluţii la problemele cu care aceştia se confruntau. Să ne uităm la 4 persoane cu care Domnul cel înviat S-a întâlnit în mod personal şi să enunțăm câte un principiu de viaţă creştină. Acestea sunt: Maria Magdalena, Petru, Iacov şi Pavel.

Maria Magdalena – „căutătorului sincer de Dumnezeu, Dumnezeu i Se descoperă”

Maria a fost o femeie din care Domnul a scos şapte draci. Dacă considerăm ca fiecare demon era specializat într-un păcat aparte, înseamnă că această femeie era dominată de şapte păcate diferite care-i marcau conştiinţa. Domnul se îndură de ea şi o eliberează. Drept recunoştinţă devine una dintre cele mai devotate femei, care L-a urmat pe Domnul Isus până la cruce. L-a iubit foarte mult pentru că i-a făcut mult bine – „cui i se iartă mult, iubeşte mult”.

În ziua învierii, la mormânt au ajuns mai mulţi, însă numai Maria rămâne acolo dorind din toată inima ei să ştie ce s-a întâmplat cu Domnul ei. Şi căutarea ei a găsit răspuns: prima persoană care se întâlneşte personal cu Domnul înviat este Maria. De ce? Pentru că dacă-L cauţi sincer pe Dumnezeu, El ţi se va descoperi! Şi Irod a dorit să se întâlnească cu Domnul, dar numai să vadă ceva minuni. Alţii Îl urmau pentru că le dădea pâine şi peşte. Nici unuia dintre aceştia Domnul înviat nu i S-a arătat.

Sunt deseori întrebat dacă un om care nu a auzit niciodată Evanghelia poate fi mântuit, şi răspunsul meu este: „indiferent în ce context ai trăi, dacă-L cauţi sincer pe Dumnezeu, El ţi se va descoperi”. Nu ştiu metoda pe care o va folosi Dumnezeu, dar ştiu că Domnul se uită la inimile tuturor oamenilor şi El nu dezamăgeşte pe nimeni.

Petru – „nu există păcat pe care să-l fi făcut, de care să-ţi pară rău, pentru care să te pocăieşti, şi Dumnezeu să nu ţi-l ierte”

Petru a fost cel mai cu râvnă ucenic al Domnului. A atins culmile cele mai înalte, dar şi cele mai de jos abisuri. A fost primul care a mărturisit divinitatea lui Cristos, dar a fost şi cel care s-a lepădat de Cristos ca nimeni altul. Însă în timp ce se jura că nu-L cunoaşte, Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Apoi Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Nu s-a dus să se spânzure, nici nu s-a dus să-şi înece amarul şi conştiinţa, ci s-a pocăit cu ... râvnă.

Apoi, în ziua învierii, Domnul are o întâlnire personală cu Petru. Ce-au discutat? Ce s-a întâmplat acolo? Nu ştim. Scriptura tace, tăcem şi noi. Însă putem observa că după acest eveniment, Petru nu s-a dus la spital. Nici nu a avut ochii vineţi, ori coastele rupte. A avut însă curajul să spună de faţă cu alţi ucenici: „Doamne, te iubesc!”, iar la Rusalii să se ridice în faţa mulţimilor întregi şi fără nici o frică să proclame adevărul despre moartea lui Cristos. De ce? Pentru că nu există păcat pe care să-l fi făcut, de care să-ţi pară rău, pentru care să te pocăieşti, şi Dumnezeu să nu ţi-l ierte. Şi Dumnezeu când iartă, El reabilitează. Şi acesta e har! În adevărata Biserică a lui Cristos nu este loc pentru dosariadă bazată pe păcate mărturisite şi iertate de Dumnezeu, nici loc pentru un „index al persoanelor interzise” unde să fie trecuţi fraţii de credinţă ce vor moşteni şi ei cerul. Loc pentru ele se poate găsi în cluburi, sau în asociaţii politice şi familiale, nicidecum în Biserică. Pentru că aşa cum iartă Dumnezeu, trebuie să iertăm şi noi! Şi aşa cum reabilitează Dumnezeu, trebuie să reabilităm şi noi!

Iacov – „nu-i suficient să-L cunoşti pe Isus ca un bun prieten, El trebuie să devină Domnul şi Mântuitorul tău”

Iacov a fost unul din fraţii Domnului Isus. A crescut cu Isus de mic copil. Au fost împreună la şcoală, la joacă şi la muncă. Probabil că amândoi L-au ajutat pe Iosif în atelierul de tâmplărie. Se cunoşteau atât de bine, încât atunci când Isus a început activitatea misionară, el a încercat împreună cu mama şi fraţii lui să-L facă să se întoarcă acasă, în „normalitate”. Nu vedeau în EL pe Mesia, trimisul lui Dumnezeu, ci numai un frate bun, un prieten de nădejde. Atât şi nimic mai mult. După învierea Sa, Domnul se întâlneşte personal cu Iacov. Din nou, nu ştim ce s-a întâmplat acolo, însă vedem urmările. Iacov devine un ucenic al Domnului şi un lider al Bisericii din Ierusalim. Atunci a avut loc transformarea lui Iacov şi a fost momentul în care a înţeles că nu-i suficient să-L cunoşti pe Isus ca un bun prieten, El trebuie să devină Domn şi Mântuitor personal.

Se întâmplă, parcă, tot mai des să avem a face cu oameni crescuţi în familii creştine şi care sunt educaţi în grădiniţe creştine, şcoli creştine şi universităţi creştine. Apoi au parte de un loc de muncă la un patron creştin, locuiesc într-un cartier „creştin” şi la final sunt înmormântaţi într-un cimitir creştin. Aceştia cunosc foarte multe despre Domnul şi Evanghelia Sa, însă niciodată în viaţa lor nu S-au întâlnit personal cu Isus. Niciodată nu L-au invitat în viaţa lor ca Domn şi Mântuitor. Oare există altă cale de mântuire în afară de credinţa personală? Întâlnirea dintre Iacov şi Domnul înviat ne spune că NU! Chiar şi cei mai bine crescuţi oameni au nevoie de schimbarea pe care o oferă Dumnezeu în urma întâlnirii personale cu Cristos cel înviat.

Pavel – „nu-i persecuta pe copiii Domnului, dimpotrivă slujeşte-i şi iubeşte-i”

Pavel s-a întâlnit cu Cristos mult după evenimentele strâns legate de înviere. Trecuse ceva timp şi Biserica înfiinţată la Rusalii a început să se răspândească şi să crească numeric. Însă Pavel, pe atunci Saul, era atât de devotat în religia sa lui Dumnezeu încât credea că face un bine şi-i este plăcut lui Dumnezeu dacă îi persecută pe creştini. Pe unii i-a băgat la închisoare, pe alţii i-a omorât, şi pe mulţi i-a făcut să sufere.

Însă, într-o zi, marele persecutor al Bisericii se întâlneşte pe drumul Damascului cu Cristos cel înviat. (Chiar dacă au mai fost şi alţii prezenţi, nici unul nu a înţeles glasul Domnului, prin urmare putem considera întâlnirea una „personală”.) Evenimentul îl marchează pentru tot restul vieţii şi, după ce se întoarce la Dumnezeu, devine unul dintre cei mai importanţi teologi şi misionari creştini. A înfiinţat multe biserici, a scris multe cărţi din Scriptură, a suferit mult pentru credinţa sa, însă i-a iubit şi slujit pe copiii Domnului. La finalul vieţii însă a putut spune că-l aşteaptă cununa pe care i-o va da Dumnezeu pentru lupta pe care a dus-o. De ce? Pentru că lupta sa nu a fost împotriva celor care-L iubeau pe Dumnezeu. Pentru că în urma întâlnirii cu Cristos dintr-unul care-i făcea să sufere pe copiii lui Dumnezeu, a devenit unul care i-a slujit şi i-a iubit.

Pentru unii Biserica este locul afirmării personale, locul unde trebuie să-şi creeze un edificiu cu orice preţ, dacă se poate chiar un SRL. Pentru alţii Biserica este locul unde vin să slujească şi să fie de folos fraţilor în credinţă. Pentru unii suferinţa altora le satisface setea de victorii, pentru alţii suferinţele Domnului îi determină să-şi dedice toate energiile pentru a câştiga suflete la mântuire şi a-i sluji pe fraţi. Unora Domnul el va spune „Plecaţi, nu vă cunosc”, celorlalţi Domnul le va spune: „Bine rob bun şi credincios!”

S-a întâlnit Domnul cel înviat cu câţiva în particular şi fiecare întâlnire ne învaţă câte ceva. Fie ca acest Cuvânt să motiveze vieţile celor ce-L cunosc cu adevărat pe Domnul! Fie ca Biserica Sa să fie plină de astfel de oameni! Fie ca noi să fim gata să-L întâlnim pe nori când El va reveni! Amin!