Dat fiind faptul că anumite evenimente eclesiale au determinat poziționări diferite, m-am gândit să lansez o listă deschisă în care să încercăm să definim „bunul simț eclesial”. Nu este o listă exhaustivă, dar este una de start. Ce mă învață bunul simț că pot face sau nu în și cu Biserica lui Cristos? Bunul simț nu este opțional, este obligatoriu pentru oricine vrea să se relaționeze corect și decent Bisericii lui Cristos. Trebuie învațat și dezvoltat. Dacă nu, omul este fără bun simț, adică un ne-simțit. Așadar, deschidem o listă și așteptăm sugestii de completare.

Bunul simț eclesial ne învață că păcatul făcut în privat se rezolvă în privat, iar păcatul public trebuie rezolvat în public. Pocăința urmează păcatului atât în ce privește gravitatea, cât și a impactului avut. A rezolva în privat un păcat public fără a face publice deciziile tale este imoral.

Bunul simț eclesial ne învață că pentru păcatul personal nu sunt acceptate nici justificări, nici pocăința altora. Pentru că nu se scot castanele din foc cu mâna altora. Eroarea personală atrage după sine responsabilizare personală și pocăința personală.

Bunul simț eclesial ne învață că sunt anumite concesii pe care le putem face, dar niciodată nu ne vom face frate cu dracu pentru a trece puntea. Scopul nu scuză mijloacele. Moralitatea obiectivelor este validată în primul rând de calea urmată către ele. Este mult mai important modul în care-ți atingi scopurile decât scopul însuși.

Bunul simț eclesial ne învață că Locașul de închinare nu este și cu nici un chip nu trebuie transformat într-o peșteră de tâlhari. Amvonul bisericii nu este pentru pupitru electoral, nici interesele unor nelegiuiți nu trebuie promovate în locurile sfinte. Iar în cazul în care aceștia forțează nota, a pune mâna pe bici și a te dezice public de ei nu este nici nebiblic, nici anticristic. Dimpotrivă.

Bunul simț eclesial ne învață că oamenii vin la biserică pentru a-L vedea pe și a se închina lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Orice altceva este idolatrie.

Bunul simț eclesial ne învață că atunci când vedem urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie (cine citește să înțeleagă) soluția radicală este singura recomandată. Orice alt joc, orice altă poziționare poate fi fatală în raport atât cu prezentul, cât și cu viitorul.

Bunul simț eclesial ne învață că sarea trebuie să aibă puterea de a săra, iar lumina să lumineze bine. Valoarea sării și a luminii nu e intrinsecă lor, ci este determinată de calitatea și impactul lor așa cum sunt percepute de o minte și inimă sănătoasă. Ori sunt folositoare, ori sunt călcate în picioare. Ori îmi arată clar calea pe care merg, ori le fac nevăzute.

Bunul simț eclesial ne învață că poporul poate fi prostit ușor de către liderii lui, de aceea este important ca aceștia să croiască cărări drepte pe care nici cel fără de minte să nu se rătăcească. O cărare întortocheată, încurcată și impregnată cu compromisuri produce tulburare, nesiguranță și desfrâu. Croirea unei cărări drepte nu este apanajul exclusiv al liderilor, ci este o responsabilitate a fiecărui creștin în parte.

Bunul simț eclesial ne învață că nimeni nu are dreptul să facă din Biserica lui Cristos un SRL privat. Deturnarea misiunii Bisericii (și aici includem orice formă instituționalizată sau nu care ființează sub cupola eclesială) în scop personal este o blasfemie.

Bunul simț eclesial se învață. În biserică și din fragedă copilărie spirituală. Din Scripturi. Ne învață Duhul cum să ne comportăm în Biserica lui Cristos. Este obligatoriu pentru orice creștin. Dacă nu-l ai, atunci ești un om fără bun simț, adică un ne-simțit.