La trecerea dintre ani am urmărit cu familia filmul „Salvați soldatul Ryan” (1998). Pentru cine nu l-a vizionat este vorba de un comando care caută un soldat parașutat în spatele liniilor inamice odată cu debarcarea din Normandia (4 iunie 1944). Ceilalți 3 frați ai lui James Francis Ryan muriseră pe câmpul de luptă, iar generalul George Marshall, comandantul forțelor americane, fiind înștiințat de situație a decis scoaterea soldatului din război și repatrierea lui pentru a evita o tragedie de proporții în familia acestuia (pierderea tuturor celor 4 copii). Misiunea, deloc ușoară, este acompaniată de câteva dileme morale: (1) De ce trebuie să se sacrifice viețile altor soldați pentru a fi salvat acest Ryan? Este viața lui mai importantă decât a camarazilor lui? (2) Pe baza căror criterii îți alegi oamenii care să participe la o astfel de misiune? De ce ei și nu alții? Finalul filmului mai ridică încă o dilemă din categoria „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”: (3) Este viața prizonierului nazist de război mai importantă decât viețile camarazilor tăi care luptă pentru o cauză dreaptă? În ciuda acestor dileme, comando-ul își duce misiunea la bun sfârșit având un singur motiv: „Acesta este ordinul generalului!”

Nu numai crizele nasc astfel de dileme morale, ci și perioadele de prosperitate. Un astfel de exemplu este cel al fam. Bodnariu căreia Barnevernet i-a luat copiii pe motiv de îndoctrinare religioasă și corecții fizice educaționale. Înainte de a încerca formularea unui punct de vedere, ar fi foarte bine dacă am avea din partea părții vătămate răspunsuri la câteva întrebări:

1. Ce i-a determinat pe Marius și Ruth Bodnariu să lase România și să se mute în Norvegia? Moda exodului românesc către o lume mai bună? Condițiile economice și sociale din Norvegia (vezi goo.gl/eKt4cs)? Sau a fost o alegere arbitrară ținând cont de naționalitatea lui Ruth? Unii s-ar putea să pună sub semnul onestității astfel de întrebări, acuzând o legătură artificială între emigrare și dislocarea familiei. Totuși legătura nu este chiar artificială. Pentru că toate deciziile pe care le luăm au consecințe. Iar uneori suntem orbiți de niște avantaje de suprafață și numai când vine nota de plată realizăm toate condițiile scrise cu litere foarte mici la finalul contractului, dar semnate și acceptate.

2. Augustin spunea: „când ești la Roma, poartă-te ca romanii”. Îmi este greu să cred ca fam. Bodnariu nu a știut de legile care guvernează Barnevernet și că nu au cunoscut care este politica Norvegiei în materie de educație a copiilor. Și totuși, de ce au decis să aplice copiilor corecții fizice? Nu știau că acest tratament se poate întoarce împotriva lor și a familiei lor? Un posibil răspuns poate invoca învățătura biblică din Prov. 26:3 și 29:15. Dar dacă știau că aceste principii biblice intră în conflict deschis cu politica țării, de ce nu au emigrat pe alte meleaguri? Cazul lor nu este nicicum asemănător cu al familiilor de creștini din Coreea de Nord, o țară închisă și un regim dictatorial. Cum s-au mutat din România în Norvegia, cum au vizitat SUA cu copiii lor, puteau să aleagă altă țară. De ce au ales să se expună acestui Barnevernet? Au fost corecțiile fizice aplicate copiilor chiar indispensabile?

3. Al treilea set de întrebări ține de „îndoctrinarea religioasă”. Ar fi interesant de știut care a fost cântecul religios pe care fetele l-au cântat la școală. Și, de asemenea, care este punctul de vedere al directoarei școlii după toate cele întâmplate. Dacă am înțeles bine, aceasta ar fi susținut faptul că „îndoctrinarea religioasă” ar fi avut un efect negativ asupra viitorului social și personal al fetelor în societatea norvegiană. Practic, ființele educate de fam. Bodnariu pe banii statului norvegian ar fi intrat mai devreme sau mai târziu într-un conflict cu societatea laicizată și materialistă, ceea ce nu e de dorit nicicum. Statul gândește că plătind bine și asigurând toate condițiile, așteaptă fidelitate din partea celui finanțat. Din perspectivă creștină, avem a face însă cu o formă modernă de persecuție creștină. Și acum întrebarea: au fost conștienți Marius și Ruth de o astfel de surpriză? De multe ori privim persecuția ca o normalitate numai în țările uitate de civilizație, nicidecum într-una cu o puternică tradiție creștină ca și Norvegia. Și totuși nu e chiar așa. Dacă fam. Bodnariu se consideră persecutată religios, atunci când au decis să le acorde o educație creștină copiilor au luat în calcul varianta persecuției, sau nu? Dacă da, de ce au continuat să se expună sistemului și nu au plecat pe alte tărâmuri? Au făcut-o pentru a provoca și îndrepta sistemul strâmb al Barnevernet-ului? Chiar nu se putea evita situația actuală dacă și-ar fi dat copiii la alte școli în care „îndoctrinarea creștină” nu este privită ca un abuz parental? Dacă nu au luat în calcul varianta persecuției, nu cumva au uitat de avertismentul Domnului „în lume veți avea necazuri…”? Și tot la acest capitol se mai ridică o întrebare: sunt ei persecutați pentru că au păstrat calea îngustă așa cum o definește Cuvântul Domnului, sau pentru ca au deviat de la ea? Din nefericire, sunt unii creștini care suferă așa zisă persecuție nu pentru că au ținut de calea Domnului, ci pentru că au ținut de unele căi inventate de oameni.

Întrebările lansate nu au ca scop deschiderea sau adâncirea unor răni, ci provocarea unei abordări cât mai obiective și echilibrate a cazului deloc ușor al fam. Bodnariu.

Consider însă că esența dezbaterii Barnevernet vs. Bodnariu este alta, și anume cum a ajuns lupul să fie paznic la oi? Să mă explic: Familia împreună cu Biserica sunt instituții create de Dumnezeu și făcute să se susțină reciproc. Fără familii puternice nu există Biserică vie, și fără o Biserică ancorată în Cuvântul Domnului familia devine pradă ușoară atacurilor vrăjmașului. Norvegia a devenit o țară creștină în urmă cu aprox. 1000 ani, iar în perioada Reformei a trecut majoritar la protestantism. Mai mult, conform goo.gl/xxIfvT spiritul misionar a fost unul dintre cele mai vii în această țară care de câteva ori a fost pe primul loc în ce privește numărul de misionari raportat la populația creștină. Cu toate acestea, în ultimul timp agnosticismul și ateismul a făcut ca numărul celor care profesează creștinismul să scadă consistent, ajungând chiar la cifre alarmante. Într-o astfel de situație, când Biserica slăbește și valorile ei sunt marginalizate și ignorate, ne punem întrebarea: cine acordă asistență familiei în probleme?

Conform politicii Barnevernet înțelegem că fam. Bodnariu are o problemă serioasă. Să admitem că ar avea dreptate. Cine este mandatat să ajute această familie? Normalitatea, așa cum a lăsat-o Dumnezeu pe acest pământ, spune că Biserica este chemată să acorde asistența necesară. Ce se întâmplă când Biserica nu mai este ceea ce a fost, și în loc să fie sare și lumină a ajuns să fie călcată în picioare? Păi apar niște monștri ca și această organizație a cărei filozofie nu are mai nimic în comun cu creștinismul biblic care începe să facă ordine. Lupul ajunge să facă ordine printre oi. Un lup îmbrăcat în niște haine democratice, legale și încurajat în demersul lui de alți lupi. Lupi care au ca scop final distrugerea instituțiilor divine – atât familia, cât și Biserica. Haită de lupi care dispune de un potențial financiar consistent și care consideră că progresul științific, realizările umanității și potențialul natural al țării o îndreptățește să facă tot ce vrea cu ființele umane ce locuiesc pe acele meleaguri. Când ambasadoarea Norvegiei la București afirmă că în anul 2014 Barnevernet a intervenit (în diferite moduri) în cazul a 53.000 copii (vezi goo.gl/lXLDwo), întrebarea care se ridică nu ține de profesionalismul lupilor, ci de handicapul pe care familia, nucleul oricărei societăți normale, a ajuns să și-l dezvolte. De ce? Pentru că bietele oi nu mai sunt păstorite de cine trebuie, pentru că sunt bătute uneori de cine ar trebui să le ia apărarea, pentru că a dat boala în ele și această epidemie pan-europeană se extinde cu putere.

Când lupul devine paznic la oi, păstorii oilor trebuie să se trezească. Iar oile să nu tacă. Cei chemați să ducă poverile să nu le abandoneze, ci să le poarte cu responsabilitate. Iar cei chemați să strige, să strige cât pot de tare pentru a atenționa pericolul. Dacă păstorii au anesteziat sensibilitatea comunitară prin alarme false (de genul „lupul la oi”), să nu se mire că atunci când lupul vine indiferența este larg răspândită. Iar dacă păstorii și-au abandonat turmele, să nu se mire dacă slujba lor a ajuns să fie prestată de niște lupi. Când Biserica își abandonează chemarea și menirea de a păstori sufletele oamenilor, atunci turma este la discreția lupilor.

Și care ar fi soluțiile în cazul Barnevernet vs. Bodnariu? Să încercăm să enumerăm câteva:

1. Dacă Marius și Ruth Bodnariu au chemare de martiri și și-au asumat martirajul, atunci să fie convinși că Domnul nu-i va lăsa și chiar și copiii lor, în ciuda traumei prin care trec, vor aprecia deciziile părinților și verticalitatea lor. Martirul însă nu trebuie părăsit, ci vizitat, ajutat, încurajat. S-ar putea ca aceste lucruri să nu-i rezolve problema, dar îi ușurează povara și-i face viața un pic mai luminoasă. Când știu că nu sunt singur, primesc putere pentru a continua alergarea și lupta creștină.

2. Cu lupii nu te lupți cu armele lor. Indiferent de costuri și consecințe lupta creștină trebuie dusă cu armele luminii. Dacă Domnul a ridicat oameni ca Estera din Vechiul Testament în poziții publice de influență, aceștia sunt chemați să nu tacă. Acești oameni trebuie identificați și conștientizați (așa a făcut și Mardoheu cu Estera - Estera 4:14). Apoi trebuie sprijiniți în eforturile lor. Cu rugăciune, cu post, cu informații, cu orice au nevoie. Nu am convingerea că Europa va fi recâștigată pentru Cristos în viitorul apropiat, însă am convingerea că prin Estere moderne creștinii pot duce o viață pașnică și liniștită într-o Europă postcreștină.

3. Am înțeles că printre familiile abuzate de Barnevernet sunt părinți din tot felul de nații, mai puțin evrei. Dacă este adevărată informația, se ridică întrebarea: de ce oare? Răspunsul e simplu: dacă s-ar întâmpla așa ceva, evreii ar organiza rapid un comando care ar identifica locul unde sunt copiii și i-ar returna familiilor lor în cel mai scurt timp. Desigur, nu pe meleaguri norvegiene, ci în Israel. Este oare aceasta o soluție? Este haiducia o variantă de luat în calcul pentru un creștin? Vorbim de apărarea valorilor familiei, nu despre altceva. O petiție online este bună, protestele la fel, intervențiile la ambasade și ministere sunt bine venite. Dar dacă problema nu se rezolvă, să lăsăm lucrurile așa cum sunt?

În final un episod din istoria creștinismului. Norvegia este o țară luterană. Luteranismul este un curent teologic creștin al cărui mentor este reformatorul Martin Luther (1483-1546). În 1521 Dieta de la Worms judecând scrierile și răspunsurile lui Luther l-a declarat pe acesta eretic și l-a condamnat la moarte. Însă Luther a fugit înainte de pronunțarea sentinței. Mai mult, știind că dacă va ajunge acasă Luther va fi prins și executat, pe drumul de întoarcere de la Worms la Wittenberg, el este răpit de prietenul lui, Frederick al III-lea, și ascuns în castelul Wartburg. Cât timp a stat ascuns, a tradus Noul Testament din greacă în germană, a scris multe cărți care au stat la baza creștinismului protestant. Creștinism care a fost îmbrățișat de norvegieni și ale cărui învățături și morală au stat la baza civilizației Norvegiei de astăzi. Unde ar fi fost astăzi Norvegia dacă Frederick al III-lea nu și-ar fi asumat riscul răpirii lui Luther? E numai o întrebare … nimic mai mult.

Se pare că povestea din spatele filmului „Saving private Ryan” este parțial adevărată. În orice caz filmul turnat este extraordinar. Iar sacrificiul comando-ului meritat din plin. Mă întreb cum va fi turnat filmul „Barnevernet vs. Bodnariu”? Dacă nu în viitor, cu siguranță în eternitate îl vom viziona. Scenariul însă se scrie acum. De noi, de fiecare căruia îi pasă ...

Autor imagine: Milo Winter. Sursa: The Project Gutenberg EBook of The Æsop for Children