the Lord is my Shepherd

Psalmul 23:1

Gândul de duminică: când ușa bisericii se închide

NeCând ușa bisericii se închide aflăm deja în a treia duminică în care serviciile divine sunt suspendate. După cum arată lucrurile, se pare că perioada acesta se va prelungi pe mai multe duminici. Probabil că niciunul dintre noi nu ne-am gândit că vom trăi astfel de vremuri – să se închidă ușa bisericii și să nu ne putem închina acolo. Nu este ușor, dar trebuie să știm că atunci când Dumnezeu îngăduie să se închidă o ușă, El deschide o altă ușă.

Noi nu știm cine se află cu adevărat în spatele acestei pandemii, dacă e vreo mână criminală, sau este un accident regretabil, dar știm că nici un eveniment nu-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru cunoaște trecutul, prezentul și viitorul. Astfel că nimic și nimeni nu-L surprind pe Atotputernicul și Omniscientul Dumnezeu revelat în Scripturi. Mai înainte de întemeierea lumii, El a știut că în primăvara anului 2020 ușile multor biserici se vor închide pentru o vreme și a pregătit pentru fiecare dintre noi o soluție în aceste timpuri.

Dacă Dumnezeu nu este surprins de evoluția istoriei, în ce ne privește pe noi, oamenii, lucrurile nu sunt chiar așa. Unii sunt poate indiferenți, dar cei mai mulți sunt afectați de această pandemie și de consecințele ei. În această dimineață aș dori să ieșim puțin de sub presiunea momentului și să ne uităm la 3 situații din istorie în care Biserica a trecut prin momente asemănătoare. Ne uităm și vedem cum au procedat creștinii atunci și învățăm din experiența lor. Noi credem că Scriptura este Cuvântul viu și adevărat al lui Dumnezeu și ea este norma pentru viața de creștin. Din ea ne extragem principiile care ne călăuzesc în viața de zi cu zi. Însă experiențele trecute ale altor creștini nu trebuie ignorate. Ele pot fi un izvor de înțelepciune pentru noi cei care trecem pe un drum pe care nu am mai fost până acum. Așadar, 3 perioade din istorie în care ușa bisericii s-a închis.

 

Primul exemplu este descris în Faptele Ap. 8. Până atunci creștinii se adunau la Templu și acolo se închinau Domnului. Începuse o trezire spirituală în rândul evreilor și chiar mulți preoți veniseră la credință. Viața de creștin era frumoasă, sfințenia era prețuită, păcatul nu era trecut cu vederea, creștinii se bucurau în Domnul. Fuseseră și câteva provocări, dar le trecuseră pe toate cu bine. Toate acestea până când Saul a început o prigoană așa de mare, încât, în afară de apostoli nu a mai rămas picior de creștin în Ierusalim. Scriptura ne spune că în acele vremuri creștinii nu au renunțat la Cristos, nici nu au lăsat-o mai moale cu viața de credință. Din contră. S-a închis ușa la Ierusalim, dar s-au deschis nenumărate alte uși în Iudeea și Samaria. Și toți creștinii, cu mic cu mare, au propovăduit Evanghelia în acele locuri.

Dacă se închide ușa bisericii nu se închide și ușa misiunii creștine. Nu se închide ușa harului. Nu se închide ușa proclamării Evangheliei lui Cristos. Nu, nicidecum. Să le folosim și să nu ne rușinăm de Domnul nostru.

 

Al doilea exemplu s-a petrecut între anii 249-262 d.Cr. – 13 ani în care Imperiul roman a fost bântuit de o epidemie de ciumă care a omorât milioane de oameni. În apogeul epidemiei, în Roma, capitala imperiului, mureau aprox. 5.000 oameni pe zi. Mai mult, la începutul epidemiei, între anii 249-251, împăratul Decius a pornit una dintre cele mai dure persecuții împotriva creștinilor. Dacă ciuma a lovit deopotrivă pe creștini și pe păgâni, persecuția a lovit puternic în creștini. Așadar și epidemie de ciumă, și persecuție – un cocktail malefic care a dus la multe pierderi în rândul creștinilor. Când s-au încheiat cei 13 ani de epidemie, s-a observat, însă, un lucru ciudat: numărul creștinilor în loc să scadă, el crescuse. Și această creștere era cu atât mai surprinzătoare cu cât în timpul epidemiei s-a întâmplat următorul fapt descris de istoricii vremurilor.

Despre ce este vorba? Din cauza ciumei, păgânii erau disperați. Când cineva din casele lor era afectat de epidemie, restul familiei fugea, iar persoana muribundă era părăsită. Creștinii, însă, îngrijeau persoanele părăsite, suferinde ori muribunde. Le hrăneau, le spuneau despre Cristos și despre viața veșnică. Dacă mureau, le făceau o înmormântare decentă. Nu puțini dintre cei bolnavi au devenit creștini. Unii chiar s-au vindecat. Iar la rândul lor, și ei L-au mărturisit pe Cristos altora. Desigur, îngrijindu-i pe ce bolnavi mulți creștini s-au îmbolnăvit și au murit. Dar exemplul lor i-a determinat pe mulți alții să devină creștini. Persecuția a omorât pe mulți, ciuma pe și mai mulți, însă la final numărul creștinilor crescuse semnificativ.

Zilele acestea am auzit despre un preot din Italia bolnav de coronavirus care a renunțat la aparatul de respirat pentru a-i face loc unui tânăr care avea nevoie de acel aparat. Preotul a murit, tânărul a trăit. Însă exemplul preotului i-a mișcat pe mulți italieni, iar unii din medicii care până atunci erau atei au devenit creștini.

Dacă în vremuri de epidemie se închide ușa bisericii, înțelegem mai bine cât de trecători suntem și prețuim mai mult lucrurile eterne. Ce poate fi oare mai prețios decât să salvezi un om de la moarte eternă? Valorează oare ceva mai mult decât un suflet mântuit?

 

Al treilea exemplu este unul contemporan. Probabil că mulți știți că acum, în Coreea de Nord, în lagărele de muncă forțată se află mii, zeci de mii, chiar sute de mii de frați ai noștri în credință. Unii au ajuns acolo pentru că aveau Biblia acasă și o citeau, alții pentru că au vestit Evanghelia altor semeni ai lor. Unii sunt acolo cu toată familia lor și trăiesc în condiții groaznice de viață. Sunt unii copii care s-au născut în acele lagăre și niciodată nu au participat la un serviciu divin, nu au auzit cum cântă un cor, sau o fanfară. Dar Îl urmează pe Cristos și știu despre El atât cât le-au povestit părinții lor.

Biserica din Coreea de Nord este persecutată din greu. Trebuie să mai știm un lucru. Înainte de venirea comuniștilor la putere, Phenianul, capitala Coreii,  era cunoscut drept Ierusalimul asiatic. Numărul de creștini era foarte mare, numărul bisericilor pe măsură. A venit prigoana ateistă care a închis bisericile și i-a trimis pe frații noștri în lagăre. Și aceste lucruri se întâmplă chiar acum.

Însă am auzit mărturia unui frate al nostru care-și trăiește viața în acel infern. Întrebat fiind ce mesaj dorește să transmită celor din libertate, acesta a spus: „Spuneți-le fraților mei din lumea liberă să se roage pentru noi. Dar să nu se roage pentru vremuri mai bune, pentru prosperitate, sau pentru a scăpa din lagărul comunist, ci spuneți-le să se roage Domnului ca în aceste vremuri să ne țină credința puternică. Să nu ne lepădăm de Domnul, să nu tăcem și să avem curajul să spunem și altora despre mântuirea minunată pe care Domnul Isus ne-a pregătit-o. Atât dorim și nimic mai mult.” Aceasta este dorința unui frate al nostru, dintr-o țară în care ușile bisericilor sunt închise.

Îngăduie Dumnezeu să ni se închidă ușa bisericii pentru a ne sensibiliza și a înțelege mai bine cum e cu suferința fraților noștri persecutați pentru credința lor. Uneori prețuim unele binecuvântări numai atunci când nu le mai avem. Dar învățăm să le prețuim din nou și, în același timp, învățăm să nu fim egoiști, ci să fim alături de frații noștri în suferință.

 

Când o ușă se închide, Domnul nostru deschide altă ușă. Deocamdată nu ne putem închina în biserică, dar ne putem deschide bine ochii să vedem care sunt oportunitățile pe care Domnul ni le oferă în aceste vremuri și să le exploatăm.

Dacă s-a închis ușa bisericii, nu se închide și ușa harului, nici a mărturiei creștine.

Dacă a venit pandemia de coronavirus, nu trebuie să uităm de dragostea de frați, nici de iubirea de oameni.

Dacă s-a închis ușa bisericii să ne ajute Domnul să prețuim mai mult închinarea comunitară atunci când ușa se va deschide. Și să simțim mai mult cu frații noștri care trec prin persecuții, care nu au avut parte de binecuvântările cu care noi ne-am obișnuit.

Să ne aducem aminte de provocarea paulină din Rom. 8:35-39: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? ... Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru.”

Dumnezeu să se îndure de noi. Să ne rugăm fraților ca El să ne dea harul de a-I rămâne credincioși și de a ne trăi viața în așa fel încât să fim o binecuvântare pentru mulți alții. Și pe vreme bună, dar și în furtună.

Așa să ne ajute Domnul! Amin!

Adaugă un comentariu

Postări

  • 2020 (22)
  • 2018 (3)
  • 2017 (1)
  • 2016 (5)
  • 2015 (4)
  • 2014 (1)
  • 2013 (7)
  • 2012 (10)
  • 2011 (12)
  • 2010 (16)

Categorii

  • Fără categorie (0)
  • Meditații biblice (21)
  • Biblia (49)
  • Etică creștină (25)
  • Misterioasele căi ale Domnului (24)
  • Misiune creștină (5)
  • Când Cristos va reveni (2)
  • Software (1)
  • Apologetică (6)
  • Cursuri (4)
  • Gândul de duminică (9)
  • Sărbători creștine (10)