Duminica Tomii este o bună ocazie de a dezbate relația dintre credință și rațiune. Toma, până când nu a văzut, nu a crezut. Tot atunci, Domnul Isus îi fericește pe cei ce nu au văzut, dar au crezut. Apoi, sunt unii pe care îi auzi spunând: „crede și nu cerceta”. Așadar, cum trebuie să înțelegem relația dintre credință și rațiune? Sunt ele antagonice, sau sunt complementare? Ce ne învață Scriptura despre acest subiect?

Pentru început, să afirmăm că lucrurile pe care le putem cunoaște se regăsesc în 3 domenii: ilogic, logic și supralogic. La rândul lor, fiecare domeniu poate fi accesat prin anumite mijloace, sau căi de cunoaștere: prostie, rațiune și credință. Trebuie să mai adăugăm faptul că omul mai are la dispoziție încă 2 căi de cunoaștere: intuiția și experiența / sentimentele. Dar ne oprim acum la credință și rațiune.

De exemplu, (1) în zona ilogică acționează prostia. „1 + 1 = 5”, sau „pisica zboară” țin de domeniul ilogicului. Ca să susții astfel de afirmații trebuie să fii suspect de o lipsă acută de informație de bun simț. (2) Rațiunea acționează în domeniul logic. „1 + 1 = 2”, sau „omul este o ființă relațională” țin de o logică elementară. Puțină educație și bunul simț ne învață aceste lucruri.

(3) Credința, la rândul ei, acționează atât în domeniul logic, cât și cel supralogic. Ea presupune capacitatea de a înțelege adevăruri și de a acționa în virtutea lor. Credința adevărată atrage după sine acțiunea.

De exemplu, sunt unii oameni care înțeleg unele lucruri, dar nu le cred. Ei știu că avionul îi poate duce rapid la distanțe mari, dar se tem și nu zboară cu avionul. În contrast, cei care se urcă în avion, cred că pilotul îi va duce la destinație. Aceștia din urmă au înțeles cum stau lucrurile și au crezut, adică au acționat în virtutea înțelegerii pe care o au. În domeniul logic, credința se bazează pe rațiune – ca să cred trebuie să înțeleg.

Când acționează în domeniul supralogic, credința nu are o bază rațională. Credem lucruri fără să le înțelegem. Credem în Trinitate, că Dumnezeu este Unul, dar în același timp trei Persoane distincte. Credem că Isus a fost și Dumnezeu și om. Credem în predestinare și liber arbitru. Credem în viață veșnică. Cu alte cuvinte, credința este capacitatea de a înțelege lucrurile revelate de Dumnezeu care sunt mai presus de rațiunea umană. Dar ca să poată accesa domeniul supralogic, credința se naște în și pornește de la domeniul logic.

Un prim exemplu. Lui Toma i-au spus toți ucenicii că Isus a înviat. Și Toma nu a crezut. Adevărul supralogic comunicat de aceștia (învierea din morți) a fost respins de Toma. După o săptămână, Toma se întâlnește cu Isus cel înviat și vede semnele pe trupul Domnului. Înțelege foarte bine și crede, nu respinge ce a văzut. Însă Toma nu se oprește aici. Credința lui generată de lucrurile văzute și pipăite, îl propulsează spre ceva superior – Cel înviat devine pentru Toma „Domnul meu și Dumnezeul Meu”. Astfel, credința fundamentată pe elemente logice s-a dezvoltat și s-a manifestat frumos în zona supralogică.

Un alt exemplu. Pavel vestea Evanghelia în Atena (Fapt. 17:16-34) și, în discursul său, le-a vorbit ascultătorilor despre lucruri pe care ei le puteau pricepe ușor (un Dumnezeu care a creat Universul, Care a pus în noi glasul conștiinței, Care nu este asemenea oamenilor și Care ne poruncește să ne pocăim). Totul a fost bine și frumos până când a început să vorbească despre „învierea din morți”. În acel moment, cei mai mulți l-au respins elegant spunându-i: „asupra acestor lucruri te vom asculta altădată”. Totuși, au fost unii care au crezut: Dionisie Areopagitul, Damaris și alții. Observăm că, în urma discursului lui Pavel, în viața unora s-a declanșat credința, credință care i-a făcut apoi să accepte adevăruri supralogice. Pavel nu le-a vorbit din prima despre învierea morților, ci le-a prezentat pe Dumnezeul Adevărat astfel încât aceștia să înțeleagă și să creadă. Odată credința generată, aceasta poate accesa adevăruri superioare revelate de Dumnezeul în care s-a ancorat.

Mai mult, Pavel vorbește în Rom. 10:13-15 despre modul în care trebuie vestită Evanghelia. Pentru ca un om să creadă, trebuie să-i prezinte cineva adevărul Scripturii. Însă trebuie să-i vorbească în așa fel încât omul să înțeleagă, adică mesajul să fie logic. Nu te poți duce la un necreștin cu doctrine înalte ale Scripturii, ci cu un mesaj simplu, clar, unul care să-l înțeleagă chiar și un copil. Odată ce credința este declanșată, îi poți vorbi despre lucruri care pot fi înțelese numai prin credință, nu prin vedere sau prin simțire.

Așadar, credința se poate naște în urma prezentării unui argument logic, unui mesaj clar și pe înțelesul ascultătorului. Odată declanșată, ea poate accesa adevăruri mult mai înalte decât poate mintea omului pricepe, pentru că operează nu numai în domeniul logic, ci și în cel supralogic. În acest proces nu trebuie să uităm nicicum rolul Duhului Sfânt. Oricât de bine construit este argumentul logic, oricât de convingător este cineva, fără lucrarea Duhului Sfânt credința mântuitoare nu se poate declanșa în om. Credința este un dar de la Domnul, dar ca aceasta să fie dată trebuie să semene cineva o sămânță bună.

Mai este un lucru foarte important. Teza pe care o susținem este că pentru a putea acționa în domeniul supralogic, credința pornește de la domeniul logic. Numai că între cele 2 domenii trebuie să existe un element de legătură. Nu pot fi total rupte unul de celălalt. Să exemplificăm: cineva devine un om de încredere numai după ce a demonstrat de mai multe ori că te poți încrede în el. Odată ce ți-a câștigat încrederea, te poți baza pe el în orice lucru îi încredințezi. Nu trebuie să mai demonstreze nimic. Însă această încredere nu este extrapolată și la alții. Te încrezi în el și numai în el, pentru că ți-a demonstrat de câteva ori până atunci loialitatea lui.

La fel este și cu credința adevărată. Elementul de legătură dintre domeniul logic și cel supralogic este persoana lui Dumnezeu. La început, prin vestirea Evangheliei cunoaștem lucruri accesibile minții umane despre Dumnezeu. Le înțelegem, le credem și începem să-L iubim pe Dumnezeu. Și ne încredem în El atât în ce privește lucrurile pe care le înțelegem, cât și în cele pe care nu le înțelegem. Totul a pornit de la acele câteva afirmații logice, simple, clare care au declanșat credința în Dumnezeu. Credința adevărată este ancorată în Dumnezeul revelat în Scripturi. Această credință nu este compatibilă cu tradiții omenești, cu basme și mofturi ce nu au suport biblic. De aceea spune Scriptura că este un singur Domn și o singură credință (Efes. 4:5) – și acestea sunt strâns legate între ele.

În concluzie: credința și rațiunea au lucruri în comun, dar nu sunt identice. Ambele sunt forme de cunoaștere. Prin rațiune putem cunoaște domeniul logic. Credința pornește de la domeniul logic și se dezvoltă în cel supralogic. Însă credința aduce cu ea nu numai asimilarea de informații, ci și aplicarea lor corespunzătoare. Credința adevărată vizează în mod special persoana lui Dumnezeu și lucrările Lui – adevăruri care sunt revelate deplin în Scripturi. Ne folosim rațiunea să citim și să înțelegem Scripturile. Și ne folosim credința să credem și să înțelegem Scripturile. Ambele sunt daruri de la Dumnezeu și de folos unui credincios adevărat.

Unul dintre cele mai frumoase imnuri creștine spune:

Credința mea eu o zidesc pe-al Domnului Cuvânt ceresc.
Ca spuma toate vor pieri, Cristos ca Stâncă-n veci va fi.